Zidul invizibil

Au fost momente în care totul părea să se oprească.
Zile în care nimic nu funcționa, în care piesele începeau bine și se terminau în tăcere, lăsate pe masă, incomplete.
Mă uitam la ele și nu vedeam progres, ci doar pauze.
Dar am învățat că zidurile invizibile nu sunt sfârșitul drumului.
Sunt locuri în care te oprești pentru a privi mai atent, chiar dacă nu îți dai seama pe moment.
În acele pauze, frustrarea și tăcerea lucrau împreună.
Fără ele, nu aș fi știut să schimb direcția.
Atelierul e plin de astfel de opriri — și fiecare dintre ele a fost necesară.
Uneori, progresul nu se măsoară în ce construiești, ci în ce înțelegi atunci când nu construiești nimic.
Și când zidul dispare, vezi că te-a protejat, nu te-a blocat.