Greșeli inevitabile

Primele forme s-au frânt sub propriile greșeli.
Am privit piese care se crăpau în cuptor, glazuri care se desprindeau, texturi care se pierdeau în foc.
Era dezamăgitor și totuși fascinant.
Am început să înțeleg că fiecare eșec traducea un cuvânt nou din limba formelor.
Uneori, piesa nu spunea nimic. Alteori, îmi șoptea clar ce am greșit.
Am învățat să ascult crăpăturile, să privesc urmele arderii ca pe o hartă a procesului.
Nu erau pierderi — erau lecții.
Fiecare margine frântă îmi arăta cât de aproape sunt de ceea ce caut.
Și dacă la început ruina părea finalul drumului, am înțeles că e doar o răscruce.
Căderea nu e un capăt, ci o ridicare în altă direcție.
În timp, masa plină de fragmente nu mi-a mai vorbit despre eșec, ci despre progres.
Așa am început să văd în spărturi începutul unei noi piese.